10
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
latul Poștelor (1901), Casa de Economii și Consemna-
ţiuni (1901), Muzeul de Istorie Naturală (1906), Palatul
Ministerului Lucrărilor Publice (1910) ș.a.
3
Multe dintre aceste clădiri au fost proiectate fie
de arhitecţi francezi, fie de specialiști români școliţi în
străinătate, în special în Franţa, ceea ce a determinat
ca Bucureștiul să fie denumit și „Micul Paris”. Sintagma
aceasta se putea aplica perimetrului central, câtorva
străzi, în care se concentrau principalele instituţii ad-
ministrative, culturale, artistice, mondene etc. Dincolo
de ele începea aproape brusc, după cum scria Con-
stantin Beldie, într-o evocare plină de culoare a Bucu-
reștilor de odinioară, „cealaltă lume mai greu de defi-
nit în diversitatea ei, cu caractere tipice locale, lumea
adevăraţilor bucureșteni, mahalagii care călcau Calea
Victoriei o singură dată pe an, în serile cu iluminaţii de
Zece Mai”
4
.
Materializarea ideii însă s-a dovedit a fi foarte ane-
voioasă, construcţia Palatului Cercului Militar al ofiţeri-
lor din București semănând, până la un anumit punct,
cu legenda meșterului Manole. În 1889, așa cum am
arătat, s-a cristalizat ideea, iar peste un deceniu spe-
ranţele de a avea un sediu propriu păreau să se împli-
nească. În anii 1897-1898 se obţinuse terenul, aflat la
intersecţia Căii Victorii cu Bulevardul Regina Elisabeta,
pe locul fostei mânăstiri Sărindar și s-a ales proiectul,
autor fiind arhitectul Dimitrie Maimarolu. Dar, lipsa
fondurilor la care s-au adăugat alte evenimente inter-
ne, cum ar fi aniversarea a patru decenii de la urcarea
lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele ţărănești din
1907, au amânat proiectul. În aceste împrejurări, Cer-
cul Militar a funcţionat în localuri închiriate, care nu
ofereau toate condiţiile pentru desfășurarea unor act-
ţiuni pe măsura aspiraţiilor ofiţerimii bucureștene.
Abia în anul 1911, sub impulsul decisiv al lui Nico-
lae Filipescu, ministru de război la acea dată, au dema-
rat, în sfârșit, lucrările. Ele s-au desfășurat cu greutate
atât din cauza problemelor financiare și tehnice apă-
rute, cât și din pricina disputelor dintre unii membri
ai Comitetului de direcţie și arhitect sau proiectant.
În sfârșit, în primăvara anului 1916, construcţia a fost
terminată la roșu, dar, în luna august a aceluiași an,
România a intrat în război, alături de Antantă.
Campania din 1916 a armatei române, din „toam-
na pătimirii”, cum i s-a mai spus, a fost o suită de eșe-
curi, Oltenia, Muntenia și Dobrogea fiind invadate de
inamic, în numai câteva luni, pentru ca, la 6 decembrie
1916, Bucureștiul să fie ocupat de trupele Puterilor
Centrale. La acea dată, principalele instituţii ale ţării (fa-
milia regală, Guvernul, Parlamentul) se aflau la Iași, de-
venit prin forţa împrejurărilor „capitala” unei
Românii
mutilate. Parte din valorile Cercului Militar au urmat
aceeași destinaţie, activitatea lui fiind întreruptă. Dar,
Palatul, rămas neterminat, a fost într-un fel„inaugurat”
de inamic, autorităţile de ocupaţie folosindu-l fie ca
închisoare pentru militarii români și notabilităţile ora-
șului, fie ca principal post de pază și siguranţă. Pentru
bucureșteni, prezenţa forţelor adversarului în edificiul
ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp
de doi ani, expresia ocupaţiei străine asupra Capitalei
și a ţării.
La 1 Decembrie 1918, familia regală și membrii
guvernului s-au reîntors în București, eveniment care,
simbolic, s-a suprapus cu Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia, care a hotărât unirea Transilvaniei și Ba-
natului cu Ţara. Se încheia astfel procesul de făurire a
statului naţional unitar român, etapele anterioare fiind
unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918) și a Bucovi-
nei (15/28 noiembrie 1918).
După război, Cercul Militar și-a reluat activitatea,
dar greutăţile au fost foarte mari, ceea ce a determinat
ca finalizarea lucrărilor la Palatul Cercului Militar să mai
întârzie câţiva ani. În sfârșit, la 4 februarie 1923, a avut
loc inaugurarea oficială în prezenţa regelui Ferdinand
