SALONUL FONDATORILOR

Salonul Fondatorilor Palatului Cercului Militar a fost  realizat între anii 2003 - 2005 şi cuprinde portretele şi busturile personalităţilor vremii considerate fondatorii edificiului, pentru că prin faptele lor au făcut posibilă existenţa palatului: Nicolae Filipescu, minstru de război (1910 - 1912), cel care a avut rolul decisiv pentru începerea construcției palatului, generalul Vasile Zottu, președintele comisiei responsabile cu activitatea de coordonare a lucrărilor de construcție, arhitectul Dimitrie Maimarolu, regii Carol I şi Ferdinand I şi reginele Elisabeta şi Maria, prin suportul legislativ.

O reparație istorică binevenită a fost reinstalarea în palat a busturilor lui Nicolae Filipescu şi al generalului Vasile Zottu. Busturile, așezate în palat de comitetul de direcţie al Cercului Militar în anii 1927 - Vasile Zottu și 1932 - Nicolae Filipescu, în semn de recunoștință, au fost retrase după instaurarea regimului comunist. Totodată, în anul 1927 s-a finalizat medalionul de la scara de onoare cu portretele regilor Carol I şi Ferdinand şi ale reginelor Elisabeta şi Maria. Cercul Militar a fost pus de la constituire sub patronajul domitorului și regelui Carol I, care semnează în anul 1896 Înaltul Decret nr.1612,  prin care cercul dobândea calitatea de personalitate juridică, iar palatul a fost oficial inaugurat la 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria.


La ceremonia de reinstalare, desfășurată la 4 iulie 2003, au participat ministrul apărării naționale, scriitoarea Sanda Stolojan Filipescu, nepoata lui Nicolae Filipescu, un strănepot cu același nume, numeroși absolvenți ai Colegiul Militar de la Mănăstirea Dealu, veterani de război, istorici și ziariști. Amplasarea celor două busturi, precum și expunerea portretelor regilor Carol I şi Ferdinand I, respectiv ale reginelor Elisabeta şi Maria, realizate de pictorul Valentin Tănase, directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei, a fost primul pas spre materializarea proiectului de a realiza un Salon al fondatorilor palatului.La data de 1 martie 2005 are loc ceremonia de dezvelire a bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, autorul proiectului Palatului Cercului Militar, și de inaugurare oficială a Salonului Fondatorilor.


Tablourile, înfăţişând regii şi reginele României, încadrează o oglindă care maschează vechea intrarea principală în Palat, care se făcea prin actualul restaurant militar, fostul Salon de onoare. Deasupra oglinzii se află un grup statuar alcătuit din doi războinici, un bărbat şi o femeie, care ţin în mână cununa de lauri, semn al victoriei. Pe scut se găseşte emblema Cercului Militar Național, formată din următoarele simboluri: acvila, care se regăsește pe stema națională, la care se adaugă lira, cartea, masca şi flacăra, semne ale culturii și permanenței. Portretul uriaş al unui Dorobanţ, soldat de infanterie din armata română din timpul Războiului de Independenţă, anul 1877 domină întregul Salon.

Din această galerie lipsește totuși unul dintre marii ctitiori - sutele de ofițeri din garnizoana București, care au contribuit ani de zile, cu bani din soldele lor, pentru construirea palatului. Gestul lor generos rămâne în conştiinţa şi memoria armatei române. Marcarea acestui fapt a fost realizat la 15 decembrie 2011, cand s-au sărbătorit 135 de la înființarea instituției, prin amplasarea unei plăci de marmură la intrarea în palat, pe care este inscripționat următorul mesaj: „Palatul Cercului Militar Național, monument istoric, este construit din intițiativa și prin contribuția financiară a ofițerilor din garnizoana București”.  

          

Generalul VASILE  ZOTTU (1853 - 1916) s-a născut la Bucureşti, la 14 noiembrie 1853. S-a dedicat carierei armelor, absolvind Şcoala de ofiţeri, la 1 iulie 1875, şi specializându-se în arma geniului. A participat la Războiul de Independenţă (1877 - 1879), în calitate de comandant de pluton de geniu şi  urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general de divizie(1911). Printre funcţiile executate au fost cele de Comandant al Corpului 2 Armată, calitate în care a fost şi comandantul garnizoanei Bucureşti. A fost şeful Marelui Stat Major al armatei române (1914 – 1916), dar a exercitat funcţia mai mult nominal. Palatul Cercului Militar Naţional îi datorează foarte mult: în calitatea de membru, şi ulterior preşedinte, al comitetului de direcţie, s-a implicat în toate fazele construcţiei : executarea lucrărilor, asigurarea fondurilor şi materialelor necesare finalizării proiectului. Numai datorită temperamentului său a intrat în conflict cu  arhitectul Dimitrie Maimarolu, dar are marele merit de a fi impulsionat permanent lucrările de construcţie, fiind considerat, pe drept, unul dintre ctitorii Palatului Cercului Militar.Bustul a fost realizat de sculptorulIonescu-Varö,1887-1966, şi a fost păstrat pe timpul regimului comunist în depozitele Muzeului Militar Naţional. 

 

Nicolae Filipescu ( 5 decembrie 1862 – 30 septembrie 1916) este un urmaş al unei vechi familii boiereşti. S-a născut la Bucureşti, tatăl său fiind Grigore Filipescu. A urmat liceul la Geneva (Elveţia), după care şi-a luat, în anul 1883, licenţa la Paris.Întors în ţară, a intrat în viaţa politică fiind membru al Partidului Conservator. A fost deputat, angajându-se cu fervoare în cadrul „Opoziţiei Unit”, împotriva guvernului condus de I.C. Brătianu. În perioada februarie 1893 - octombrie 1895 a fost primar al Bucureştiului , în această calitate a dărâmat mănăstirea Sărindar, locul pe care se găseşte Palatul Cercului Militar Naţional. A fost ministrul Agriculturii, Comerţului şi Domeniilor (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901) ; ministrul de Război şi ministrul Agriculturii şi Domeniilor (14 octombrie 1912 – 5 aprilie 1913). 

În calitate de ministru de Război (29 decembrie 1910 – 25 martie 1912) a contribuit la demararea şi impulsionarea lucrărilor de construcţie a Palatului Cercului Militar, donând suma de 200.000 lei. Apoi, în calitate de ministru al Agriculturii şi Domeniilor a pus la dispoziţie, în mod gratuit, cantitatea de buşteni necesară pentru fundaţia Palatului Cercului Militar. A rămas în istoria armatei române şi printr-o altă realizare remarcabilă: întemeierea Colegiului Militar de la Mănăstirea Dealu. A fost un înzestrat ziarist, proprietar al ziarului „Epoca” şi unul dintre principalii animatori ai mişcării pentru intrarea României de partea Antantei. A creat şi condus în acest scop „Acţiunea Naţională” şi „Federaţia Unionistă” şi a iniţiat mari campanii de presă pentru intrarea grabnică a ţării în război. Datorită acestei poziţii tranşante, în 1915, Partidul Conservator s-a scindat. A murit la 30 septembrie 1916, la Bucureşti, în plină retragere a armatei române, după succesele iniţiale. Bustul a fost realizat de către sculptorul Oscar Spathe (1875 - 1944), născut la Bucureşti; sculptor roman de formaţie clasicistă a realizat lucrări de inspiraţie mitologică (Faun dansând, Bacantă, Satir), busturi (Ştefan Luchian, Mihai Eminescu) şi monumente (Costache Negri, Mihai Viteazul).



Arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859 – 1926) s-a născut în Bucureşti, la 1859 şi face parte dintre arhitecţii români care au lăsat posterităţii salba de palate ridicate la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, când Bucureştiul era denumit şi „Micul Paris”. Diplomat, în anul 1885, al Şcolii de Arte Frumoase din Paris, sub îndrumarea profesorului arhitect Julien Guadet, Dimitrie Maimarolu concepe lucrările sale în stilul ecletic academist francez.Acest stil, folosit frecvent în epocă de absolvenţii prestigioasei Şcoli de Arte Frumoase din Paris, caracterizează toate palatele bucureştene ce au îmbogăţit, în acea perioadă, patrimoniul monumental al Capitalei României: Palatul de Justiţie (de pe Splaiul Independenţei),  Palatul Poştei Centrale (azi Muzeul Naţional de Istorie), Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Banca Naţională a României (din str. Lipscani), Palatul Ministerului Agriculturii, Fundaţia Universitară Carol I (azi Bilblioteca Centrală Universitară), Ateneul Român. În rândul acestor palate, proiectate de arhitecţi francezi şi români, cu toţii absolvenţi ai „Ecole des Beaux Arts ” din Paris, se numără şi lucrările lui Dimitrie Maimarolu : „Palatul Patriarhiei” (din Dealul Mitropoliei) inaugurat în 1907 şi, cel mai important edificiu al său, „Palatul Cercului Militar Naţional” realizat între 1911 – 1923.
Prestigiul profesional câştigat de Dimitrie Maimarolu în conceperea celor două mari palate amintite mai sus, i-au adus şi comanda pentru proiectarea, împreună cu arhitectul Ernest Doneaud (1879 – 1959), a Palatului Senatului (din capătul Căii Victoriei). Fundaţiile au fost turnate în 1912. Din cauza izbucnirii primului război mondial, lucrarea a fost sistată şi ulterior abandonată, iar pe locul său  s-a ridicat blocul turn care actualmente închide perspectiva Căii Victoriei spre sud. Este membru fondator al Societatii Arhitecţilor Români, autorul proiectelor pentru Biserica Armenească şi Sf. Silvestru, precum şi  a numeroase imobile de locuinţe din Bucureşti.

 

 


Familia Regală a României, la origine familia Hohenzollern - Sigmaringen din Germania, a condus România între anii 1866 -1947, timp  în care ţara noastră a fost monarhie constituţională. Prin statutele sale funcţionare, Cercul Militar Bucureşti a fost pus sub Înaltul Patronaj al Regelui. 

Carol I a fost Domn (1866-1881) al României, formată atunci din Moldova şi Ţara Românească (în urma Unirii din 1859), apoi Rege al României (1881-1914). Regele Carol I semnează legea 1612 din 18 martie 1896 care conferă Asociaţiei corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti calitatea de „persoană juridică şi instituţiune de interes general al armatei, sub denumirea de cercul militar”, iar în martie 1898 semnează decretul (după votul aprobativ al Senatului şi al  Adunarii Deputaţilor), ce prevedea oficializarea obţinerii terenului din Sarindar pentru clădirea Cercului Militar prin transferul dintre Ministerul  Industriei, Comerţului şi Domeniilor şi administraţiunea de război.



Ferdinand I a fost Rege al României (1914-1927), cunoscut sub numele de Întregitorul, deoarece în timpul domniei sale România devine România mare, în urma Marii Unirii din 1 decembrie 1918 (unirea cu Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banat). 

Regina Elisabeta a fost scriitoare, cunoscută sub pseudonimul de Carmen-Sylva, membră a Academiei Române şi Franceze, a susţinut cultura şi artele în România. 

Tradiţia a fost continuată de Regina Maria, scriitoare, pictoriţă şi protectoare a artiştilor, mişcarea culturală de la Balcic fiind celebră. Regina Maria, participantă la manifestare, a consemnat în amintirile sale zilnice, pentru ziua de duminică, 4 februarie 1923, următoarele: „În această dimineaţă, am avut inaugurarea Cercului Militar. Mare ceremonie, cu toţi ofiţerii din București, mitropolitul etc. Splendidă clădire. A fost începută cu mulţi ani în urmă și resursele au fost întotdeauna prea reduse ca să fie terminată. În sfârșit, este gata complet”.