Lucrări de restaurare a faţadei Palatului Cercului Militar Național

În perioada aprilie 2017 - august 2021 exteriorul clădirii Palatului Cercului Militar Naţional este supus unor lucrări complexe de restaurare. Acestea constau, în principal, în reabilitarea faţadelor, revizia şarpantei, schimbarea învelitorii, înlocuirea identică a tâmplăriei exterioare din lemn, reabilitarea sistemului de iluminat arhitectural al faţadei. Lucrările de restaurare a faţadei Palatului vor menţine autenticitatea decoraţiilor prin folosirea tehnologiilor ultramoderne. Operatorul economic desemnat pentru realizarea lucrărilor a împrejmuit zona, a efectuat organizarea de şantier şi a luat măsurile de avertizare şi de siguranţă a cetăţenilor care circulă prin zonă.

 

*

* *

Palatul Cercului Militar Naţional este un edificiu unicat, în primul rând pentru autenticitatea lui şi prin faptul că de-a lungul timpului s-a intervenit minim în menţinerea lui. Palatul Cercului Militar Naţional este nominalizat monument istoric în Lista Monumentelor Istorice din Municipiul Bucureşti, în Grupa A, ceea ce-i conferă statut de monument istoric de nivel naţional. Primele lucrări de consolidare şi restaurare ale Palatului au fost realizate în martie 1979. Practic, lucrările de restaurare, consolidare şi finisaj s-au desfăşurat în perioada anilor 1979 – 1984. În 1987 lucrările au fost preluate de Centrul de Proiectări Construcţii Militare şi Sectorul Militar de Construcţii nr. 1 Bucureşti şi au fost consolidate subsolul, parterul, etajul 1, s-au refăcut finisajele şi ornamentele interioare, s-a restabilit sistemul de drenaj şi evacuarea apelor reziduale, sistemul de ventilaţie şi încălzire s-a refăcut, iar faţada a fost restaurată. Totul a fost realizat numai după ce au fost studiate planurile vechi ale clădirii, încercându-se astfel să se păstreze informaţia istorică a monumentului. Lucrările de consolidare şi restaurare s-au încheiat în anul 1989.

Faţada Palatului Cercului Militar Naţional impresionează puternic. Are cu parter înalt, apoi un şir de coloane duble, care amintesc de cele antice, iar între ele sunt prevăzute logii. Fiecare coloană dispune de elemente compozite bogate, iar în stânga şi în dreapta sunt două cornişe mari care încadrează nivelul median al faţadei. La ultimul etaj sunt o serie de ferestre şi o balustradă lungă. Accesul pe terasă se realizează prin doua rânduri de scări, iar de aici prin uşile somptuoase şi ample se face accesul în interiorul clădirii.

 

Istoric Palat

Ziua Palatului Cercului Militar Naţional, sărbătorită la 4 februarie, reprezintă un simbol de referinţă în istoria şi conştiinţa armatei, o zi care, dincolo de semnificaţia ei strict istorică, aceea de inaugurare oficială şi solemnă a Palatului ridicat din iniţiativa şi prin contribuţia financiară a ofiţerilor din Bucureşti, ne îndeamnă la memorarea năzuinţei unanime a înaintaşilor „de a face realizabilă construirea unui Palat destinat să servească, pentru prezent şi pentru generaţiunile viitore, ca locaş pentru întruniri şi pentru marile recepţiuni şi solemnităţi militare"(Memoriu, Asupra construcţiei Palatului Cercului Militar din Bucuresci, donaţiunea generalului Alex. Tell).
Ideea ridicării unei clădiri monumentale, a unui palat impunător, a aparţinut generalului Eraclie Arion, care în anul 1889 exprima dorinţa ofiţerilor din Bucureşti de a avea un local propriu pentru Cercul Militar. Edificarea palatului a căpătat un nou impuls odată cu obţinerea calităţii de persoană juridică în anul 1896, iar următorul pas presupunea identificarea terenului de construcţie. După multe încercări s-a considerat că amplasamentul cel mai favorabil ar fi terenul pe care s-a aflat Mânăstirea Sărindar, demolată de autorităţile municipale în 1896, situat la intersecţia Căii Victoriei cu noul Bulevard Regina Elisabeta. Pentru obţinerea terenului, aflat în proprietatea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, era necesară însă aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

În 1897, din iniţiativă parlamentară, s-a născut un proiect de lege prin care Ministerul Agriculturii şi Industriei, Comerţului şi Domeniilor era "autorizat a ceda gratuit administraţiunii de război, pentru clădirea Cercului Militar Bucureşti, locul situat în Bucureşti, între Bulevardul Elisabeta şi Strada Sărindar, învecinându-se cu proprietatea Albanezu şi scuarul municipal, în suprafaţă de aproximativ două mii de metri” (Otu Petre, Cercul Militar Naţional, Istoria unui palat, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004).

Iniţiatorii acestui proiect erau următorii senatori: general G. Budişteanu, colonel A. Budişteanu, dr. Jovitz, colonel Şişman, Chr. Tabacovici, C. Climescu, N. Trestioreanu, C. Bastachi, Em Morţun, Aristid Pascal. A mai semnat proiectul de lege şi colonelul Obedeanu.

1898-1911. După mai multe amânări şi respingeri în cele două camere legislative a apărut Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, promulgată de suveran şi care avea un singur articol. Ministerul Domeniilor era autorizat să cedeze gratuit administraţiunii de Război, pentru clădirea Cercului Militar, locul situat între Bulevardul Elisabeta şi Strada Sărindar.

În urma stăruinţei Comitetului Cercului şi graţie bunăvoinţei din partea guvernului şi a Corpurilor legiuitoare, s-a putut obţine unul din terenurile cele mai frumoase din centrul capitalei şi Cercul a fost pus în posesiunea acestui teren în ziua de 2 iunie 1898. Mai precis, terenul era indicat pe locul fostei Mânăstiri Sărindar, de-a lungul străzii Sărindar, în dreptul scuarului municipal, fiind proprietatea moştenitorilor lui Anastasie Ratziu, numit în unele documente şi Albanezu.

Palatul Cercului Militar Naţional este monument istoric și de arhitectură, făcând parte din edificiile incluse în patrimoniul cultural naţional şi universal.
Palatul Cercului Militar Naţional este situat în centrul istoric al Bucureştiului, cu faţada principală spre Calea Victoriei (Fântâna Sărindar şi Piaţa Tricolorului) şi câte o faţadă laterală pe Bulevardul Regina Elisabeta şi strada Constantin Mille.

Palatul Cercului Militar face parte din seria de clădiri construite de-a lungul celui de-al doilea tronson al Căii Victoriei începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi prima decadă a sec. al XX-lea .

Principala intrare în palat este cea din strada Constantin Mille nr. 1, realizată prin usi impunătoare din fier forjat cu o amplă deschidere în arcadă ce protejează peronul.

Planul Borroczyn (1846-1852): Bucureştiul pre-modern avea o structură semi-rurală, predominând în nord funcţiunile agricole. Centrul de cartier era reprezentat de biserică, de maidane şi spaţii cu rol de interacţiune socială - schimburi comerciale. Nucleul istoric, în special zona Lipscăniei, este zona în care predomină comerţul şi meşteşugăritul, iar Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) - principala arteră de acces în oraş dinspre nord – era un vector al dezvoltării oraşului prin evidenţierea funcţiunilor rezidenţiale - palate, instituţii, comerţ, hanuri. În centru sunt concentrate şi câteva noi instituţii cu caracter cultural/învăţământ - apare un teatru, sala de balet şi o academie, odată cu pătrunderea în ţară a modelelor culturale din Vestul Europei. Suprafaţa alocată instituţiilor administrative se vădeşte a fi foarte mică în comparaţie cu suprafaţa oraşului. Funcţiunile rezidenţiale sunt concentrate în zona centrală, în lungul axelor de dezvoltare şi foarte slab evidenţiată în zona fostelor terenuri agricole la nord. Planul Borroczyn surprindea astfel moşii întinse, cu case răzleţe aşezate la aliniamentul Podului Mogoşoaiei. Pe locul unde se va amplasa viitoarea clădire a Cercului Militar se afla Mânăstirea Sărindar.

Planul cadastral al Bucureştiului din 1911 prezenta o parcelă, unde era fosta Mânăstire Sărindar, în proprietatea Ministerului Domeniului, şi o grădină publică. Aceste două spaţii vor fi ocupate de viitorul Palat al Cercului Militar şi de Fântâna Sărindar.

Istoricul construirii palatului este strâns legat de apariţia şi evoluţia instituţiei.

Procesul de modernizare a armatei române a început în timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866). Formulele împrumutate din armata franceză au impus şi adoptarea unor forme de organizare a cadrelor permanente, în special a ofiţerilor. Astfel, Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti s-a înfiinţat la 15 decembrie 1876.

După Războiul de Independenţă, Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti funcţiona într-un sediu închiriat. Încă de la înfiinţare, Cercul Militar s-a confruntat cu o problemă deosebit de importantă: localul propriu. Aşadar, Cercul Militar din Bucureşti a funcţionat la început în localuri închiriate. Mai întâi, în clădirea Eforiei Spitalelor Civile, de pe Bulevardul Regina Elisabeta.

 



 










Pe Bulevardul Elisabeta se află clădirea actualei Primării a Sectorului 5, construită între anii 1885-1886. Edificiul era numit şi al ''Eforiei'' pentru că, iniţial, a fost Palatul Eforiei (Administraţiei) Spitalelor Civile.

Apoi, în aprilie 1897, s-a mutat în Casa Greceanu, aflată la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta, lângă Biserica Doamnei. 














Casa Greceanu, turla Bisericii Doamnei iar în dreapta – Palatul Nifon Mitropolitul. În urma cutremurului din 4 martie 1977, a fost demolată Casa Greceanu, fiind ridicat un bloc cu şapte niveluri – la parter a fost redeschis magazinul Delta Dunării. Azi, aici se află Pizza Hut Delta.

La începutul veacului al XX-lea, Cercul Militar a închiriat vestita Casă Oteteleşanu.














Piaţa Teatrului, Casa Oteteleşanu în planul din dreapta.

  

O fotografie realizată, cu aproximaţie, în anul 1873 de Carol Popp de Szathmari surprinde în prim-plan Biserica Sărindar şi un teren viran, aici ridicându-se ulterior Palatul Cercului Militar Naţional şi clădirile cu cinematografe. 

 

Biserica Sărindar (demolată în 1893). Vizavi apare Grand Hotel du Boulevard; pe fundal se pot observa Casa Greceanu şi turla Bisericii Doamnei (ctitorie de la 1683 a Doamnei Maria Rustea).

  

Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta o mare victorie pentru Cercul Militar din Bucureşti, pentru elita militară română.

La sfârşitul anului 1898 are loc concursul organizat pentru construcţia Palatului. S-au prezentat cinci proiecte, care au fost expuse pentru vizionarea de către public, în sălile Ateneului Român, la începutul anului 1899. Cel mai potrivit proiect era cel care avea drept motto „lux”, care prevedea şi un subsol pentru viitoarea clădire. În cursul anului 1899, comisia a deliberat şi a stabilit că proiectul cel mai bun aparținea arhitectului Dimitrie Maimarolu (proiectul „lux”).

Arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859 - 1926) face parte dintre arhitecţii români care au lăsat posterităţii salba de palate ridicate la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea, când Bucureştiul era denumit şi „Micul Paris”. Diplomat, în anul 1885, al Şcolii de Arte Frumoase din Paris, Dimitrie Maimarolu concepe lucrările sale în stilul ecletic academist francez (Palatul Parlamentului din Dealul Patriarhiei, bisericile Armenească şi Sf. Silvestru, alte imobile private).Acest stil, folosit frecvent în epocă de absolvenţii prestigioasei Şcoli de Arte Frumoase din Paris, caracterizează toate palatele bucureştene ce au îmbogăţit, în acea perioadă, patrimoniul monumental al Capitalei României: Palatul de Justiţie, Palatul Poştei Centrale, azi Muzeul Naţional de Istorie, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Banca Naţională a României, Palatul Ministerului Agriculturii, Fundaţia Universitară Carol I, azi Bilblioteca Centrală Universitară, Ateneul Român.

Arhitectul Dimitrie Maimarolu a proiectat Palatul Cercului Militar, ținând cont de preferinţele epocii - stilul neoclasicismului eclectic, foarte răspândit în Europa artistică din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Este vorba de o sinteză armonioasă între elementele preluate din arhitectura clasica a antichităţii, a Renaşterii târzii şi a neoclasicismului, sinteză la care a apelat îndeosebi şcoala franceză de arhitectură. În plus, la proiectul Palatului, arhitectul român a lucrat cu arhitectul Ernest Doneaud, care s-a ocupat de partea ornamentală, decorativă a interioarelor palatului.

Lipsa fondurilor, la care s-au adăugat alte evenimente interne, cum ar fi aniversarea a patru decenii de la urcarea lui Carol I pe tron (1906) sau răscoalele ţărăneşti din 1907, au amânat proiectul. În aceste împrejurări, Cercul Militar a funcţionat în localuri închiriate, care nu ofereau toate condiţiile pentru desfăşurarea unor acţiuni pe măsura aspiraţiilor ofiţerimii bucureştene. Drept consecinţă, proiectul Palatului rămânea timp de câţiva ani în arhivele instituţiei.

La sfârşitul anului 1910, conservatorii au venit din nou la putere, titularul Ministerului de Război fiind Nicolae Filipescu, care şi-a legat numele de două instituţii militare cu mare impact în viaţa oştirii – Colegiul Militar de la Mânăstirea Dealu şi Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti.

De la momentul selectării proiectului lui Dimitrie Maimarolu trecuseră 12 ani, iar unii membri ai comisiei desemnate, în special generalul Vasile Zottu, apreciau că el corespundea doar în parte noilor realităţi. În consecinţă, generalul Vasile Zottu, împreună cu o serie de colaboratori ofiţeri din arma geniului, a adus unele modificări proiectului iniţial.

Comisia desemnată cu supravegherea lucrărilor a fost formată din mai mulţi ofiţeri superiori dintre care generalul Vasile Zottu este cel care s-a implicat cel mai mult în derularea lucrărilor.Pe lângă funcţiile de comandant al garnizoanei Bucureşti şi şef al Marelui Stat Major al Armatei (1914 - 1916), în calitatea de membru şi ulterior preşedinte al comitetului de direcţie, are marele merit de a fi impulsionat permanent lucrările de construcţie, fiind considerat, pe drept, unul dintre ctitorii Palatului.

La 16 iunie 1911 s-a încheiat un nou contract între Cercul Militar şi arhitectul Dimitrie Maimarolu, prin care autorul proiectului se obliga a face modificările cerute de comisia de direcţie.

Principalul obiect al disputei l-a constituit intrarea principală a viitorului palat. Arhitectul Dimitrie Maimarolu propunea ca ea să fie situată în strada Sărindar (azi Constantin Mille), proiectând în acest sens o arcadă monumentală şi acoperită. Această soluţie a fost acceptată de comisia de direcţie, prin procesul verbal din 29 decembrie 1911 şi aprobată de Nicolae Filipescu, ministrul de război.

Arhitectul Dimitrie Maimarolu, cu sprijinul unor colaboratori din Paris, a definitivat proiectul clădirii, pe care l-a supus, la 27 aprilie 1912, aprobării conducerii Cercului Militar. Proiectantul principal Dimitrie Maimarolu a avut la această lucrare, aşadar, doi importanţi colaboratori români, arhitectul V. Ştefănescu şi E. Doneaud. Transferul de proprietate de la Ministerul de Război, cel care primise terenul, la Cercul Militar, beneficiarul lui, s-a realizat prin Legea din 25 ianuarie 1912, publicată în Monitorul Oficial nr. 238/1912. Ulterior, comuna Bucureşti, prin Decizia Consiliului comunal nr. 81 din 25 februarie 1912, a cedat gratuit Cercului Militar, pentru egalarea unghiurilor construcţiei, o porţiune de teren în suprafaţă de 103,70 m2, unde s-a construit fântâna Sărindar.

Cu execuţia lucrărilor a fost însărcinată antrepriza Blekman-Moscovici, una dintre cele mai cunoscute firme de construcţie. În anul 1911 s-au executat săpăturile pentru fundaţie.

Impozantă şi maiestuoasă, cu patru etaje (1 subsol, 1 demisol, 1 parter, 1 etaj, 1 mansardă), clădirea Palatului Cercului Militar a beneficiat nu numai de un arhitect recunoscut, cât şi de ingineri celebrii, care vor aduce ca noutate în structura clădirii de zidărie portantă, elemente de beton armat şi de metal.

Folosirea terenului şi pentru adaptarea noii clădiri la teren presupunea o serie întreagă de dificultăţi.

La 17 mai 1912, începe ridicarea Palatului Cercului Militar Naţional pe terenul fostei Mânăstiri Sărindar.

Mânăstirea Sărindar,care a existat până în 1894,a fost unul dintre cele mai importante şi frumoase lăcaşuri de cult ale Bucureştiului, construită de domnitorul Matei Basarab în 1652, purta hramul Adormirea Maicii Domnului şi era faimoasă prin existenţa unei icoane vechi a Maicii Domnului, făcătoare de minuni.

Cercul Militar era expresia asocierii benevole a ofițerilor, iar sursele financiare reprezentau cotizaţia de 2% din solda de grad.

În anul 1911 are loc demararea efectivă a lucrărilor de construcţie a Palatului. Rolul decisiv l-a avut Nicoale Filipescu,Ministrul de Război (1910-1912), care hotărăşte ca Ministerul de Război să doneze Cercului Militar suma de 200.000 lei pentru începerea lucrărilor de construcţie. De asemenea, în calitate de ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1912-1913), a pus la dispoziţie, în mod gratuit, întreaga cantitate de buşteni necesară pentru fundaţia Palatului. Meritele sale de fondator al Cercului Militar i-au fost recunoscute prin "Darea de seamă" pe anul 1911, în care Comitetul de direcţie al Cercului Militar îşi exprima „întreaga noastră recunoştinţă pentru putinţa reală ce ne dă de a vedea desăvârşit visul nostru cât mai curând”.

Palatul a fost construit de antrepriza Blekman - Moskovici, una dintre cele mai cunoscute firme de construcţie de la acea vreme, angajată de Cercul Militar prin licitaţie şi care a acceptat condiţia ca plata integrală a lucrării să fie achitată după terminarea acesteia, când prin închirierea unor spaţii, s-ar fi obţinut veniturile necesare stingerii datoriilor.

Terenul mocirlos şi instabil a determinat probleme în realizarea fundaţiei Palatului. De aceea, arhitectul Dimitrie Maimarolu a venit cu ideea de a consulta pe cei mai buni specialişti ai vremii, inginerii Anghel Saligny şi Elie Radu. Aceştia fiind foarte ocupaţi şi având onorarii mari, se ajunge la colaborarea cu fiii lor, Paul Saligny şi Mircea Radu. Proiectul, întocmit de Dimitrie Maimarolu şi Mircea Radu, propunea, drept soluţie, baterea unor piloni din lemn de stejar peste care să se toarne placa de beton armat. Soluţia tehnică de prelucrare a pilonilor de stejar a constat în impregnarea cu creuzot sau deşeuri petroliere, prin imersie în baie la temperatura de 60 - 90oC. Această soluţie, combinată cu un sistem de drenaj eficient, a asigurat soliditate construcţiei până în zilele noastre. 

Lucrările ridicării Palatului s-au desfăşurat cu greutate atât din cauza problemelor financiare şi tehnice apărute, cât şi din pricina disputelor dintre unii membri ai Comitetului de direcţie şi architect sau proiectant. În sfârşit, în primăvara anului 1916, construcţia a fost terminată la roşu, reprezentând deja un reper urbanistic al Bucureștiului, lucru consemnat de „Gazeta ilustrată” ce considera noul edificiu drept „Podoaba Capitalei”. Însă, în luna august a aceluiaşi an, România a intrat în război alături de Antanta şi, astfel, inaugurarea lui, prevăzută pentru toamna aceluiaşi an, este amânată.
Campania din 1916 a armatei române, din "toamna pătimirii”, cum i s-a mai spus, a fost o suită de eşecuri, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea fiind invadate de inamic, în numai câteva luni, pentru ca, la 6 decembrie 1916, Bucureştiul să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. La acea dată, principalele instituţii ale ţării (familia regală, Guvernul, Parlamentul) se aflau la Iaşi, devenit prin forţa împrejurărilor "capitala” unei Românii mutilate. Parte din valorile Cercului Militar au urmat aceeasi destinaţie, activitatea lui fiind întreruptă. Dar Palatul, rămas neterminat, a fost într-un fel "inaugurat” de inamic, autorităţile de ocupaţie folosindu-l fie ca închisoare pentru militarii români şi notabilităţile oraşului, fie ca principal post de pază şi siguranţă. Pentru bucureşteni, prezenţa forţelor adversarului în edificiul ce s-a dorit a fi Palatul Cercului Militar a însemnat, timp de doi ani, expresia ocupaţiei străine asupra capitalei şi a ţării.

La 1 Decembrie 1918, familia regală şi membrii guvernului s-au reîntors în Bucureşti, eveniment care, simbolic, s-a suprapus cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât unirea Transilvaniei şi Banatului cu Ţara. Se încheia astfel, procesul de făurire a statului naţional unitar român, etapele anterioare fiind unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie) şi a Bucovinei (15/28 noiembrie 1918).

După război, Cercul Militar şi-a reluat activitatea, dar greutăţile au fost foarte mari, ceea ce a determinat ca finalizarea lucrărilor la Palatul Cercului Militar să mai întârzie câţiva ani.

În sfârşit, la 4 februarie 1923, a avut loc inaugurarea oficială în prezenţa regelui Ferdinand şi a a reginei Maria, a altor personalităţi militare şi ecleziastice. Palatul Cercului Militar, prin somptuozitatea şi monumentalitatea sa, se încadra în valorile urbanistice ale Capitalei, devenind un reper edilitar important.

Astfel, după mai bine de patru ani de la terminarea Primului Război Mondial, timp în care s-au depășit multe obstacole, în special de natură financiară și organizatorică, Palatul Cercului Militar era pregătit în cea mai mare parte pentru inaugurare. Conducerea Cercului, reprezentată de generalul Victor Zottu, a decis ca desfășurarea ceremoniei oficiale să aibă loc la 4 februarie 1923. La festivitate au luat parte regele Ferdinand, care a purtat uniforma de general de escortă regală, regina Maria, principele Nicolae, generalii Gheorghe Mărdărescu, ministrul de război, Constantin Christescu, șeful Marelui Stat Major, Ștefan Holban, comandantul Corpului 2 armată, Eraclie Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, Paul Angelescu, mareșalul Curţii Regale, Alexandru Tell, veteran din Războiul pentru Independenţă, mitropolitul Miron Cristea ș.a. Miron Cristea a binecuvântat palatul și întregul corp ofiţeresc, exprimându-și convingerea că Biserica și Armata își vor împleti destinele așa cum Cercul Militar s-a identificat cu sfântul lăcaș al Sărindarului.

Cu un sediu care dispunea de toate facilităţile, Cercul Militar al ofiţerilor din Bucureşti a devenit, în perioada dintre cele doua războaie mondiale, un centru cultural şi modern al urbei, numeroase peronalităţi, militare şi civile, din ţară şi străinatate, călcându-i pragul.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, instituţia a trecut printr-o serie de reorganizări care şi-au pus amprenta asupra activităţii sale. Cât priveşte clădirea, ea a suportat şocul dezastrelor naturale şi al evenimentelor militare. A fost mai întâi marele cutremur din 10 noiembrie 1940, căruia Palatul i-a rezistat, fără prea mari distrugeri, deşi clădirile din jur, mai ales cele de pe Calea Victoriei, au fost destul de afectate. Au urmat bombardamentele aeriene anglo-americane din primăvara şi vara anului 1944 şi cele germane din zilele 24-27 august acelaşi an. Din fericire, Palatul nu a fost lovit, dar alte construcţii simbol din preajma sa nu au avut acelaşi noroc ( Teatrul Naţional va fi distrus de avioanele germane, iar Universitatea – lovită de cele anglo-americane).
După scurtul răgaz al anilor 1945-1947, ce a creat iluzia unei reîntoarceri la normalitate, a venit perioada regimului comunist care a însemnat o impunere forţată a modelului sovietic în toate sferele societăţii româneşti. Armata a fost printre primele instituţii sovietizate, ea devenind una "populară”. În aceste condiţii, Cercul Militar, pentru a i se păstra, totuşi, statutul pe care l-a avut până atunci, a fost investit cu denumirea de Casa Centrală a Armatei.

Clădirea avea să fie afectată, totuşi, de devastatorul cutremur din 4 martie 1977, ceea ce a impus din partea autorităţilor eforturi organizatorice înseminate şi alocarea unor fonduri mari pentru refacere. De altfel, fapt semnificativ, restaurarea clădirii s-a terminat în 1989, an în care regimul comunist s-a prăbuşit.

După evenimentele din decembrie 1989, s-a încercat reînnodarea unei tradiţii, atât prin revenirea la denumirea iniţială, Cercul Militar Naţional, cât, mai ales, prin reconfigurarea activităţilor şi apropierea lor de necesităţile cadrelor militare din cea mai mare garnizoană a ţării.
În anii care au trecut de la acest moment de răscruce a istoriei naţionale, Cercul Militar Naţional a cunoscut o perioadă fastă în evoluţia sa, devenind o instituţie etalon atât a Armatei României, cât şi a urbei, organizând sau găzduind, anual, sute de activităţi de reprezentare şi protocolare, culturale, ştiinţifice, recreative, mondene, etc.

Palatul a găzduit încă din primii ani după Primul Război Mondial activități militare sau oficiale de reprezentare și protocol. De la delegaţiile străine, din 1919-1923, conduse de mareşalul Ferdinand Foch, generalul Henri Mathias Berthelot sau amiralul John Robeck Baronett, până la actualele vizite oficiale de nivel înalt din aproape toate ţările lumii, şefi şi miniştrii ai apărării, ambasadori și personalităţi N.A.T.O. şi U.E. ş.a., palatul a strâns, între zidurile sale, pagini ample de istorie militară şi diplomatică.
Perioada post-decembristă a fost benefică şi sub aspectul cunoaşterii istoriei instituţiei şi a clădirii în care îşi desfăşoară activitatea.
În anul 2001, cu ocazia sărbătoririi a 125 de ani de existenţă a Cercului Militar, a apărut o primă carte în care autorii, personalităţi ale scrisului militar, i-au urmărit istoria de la înfiinţare până în pragul secolului al XXI-lea (Cdr. Dr. Ilie Manole, col. Grigore Buciu, istoric de artă Victor Simion, "Cercul Militar Naţional", Timişoara, 2002).
În anul 2003, când s-au împlinit 8 decenii de la inaugurare, a apărut o lucrare consacrată Palatului, urmărind evoluţia acestei monumentale construcţii în toate fazele ei, de la idee până la finalizare şi apoi diversele etape ale întreţinerii, consolidării şi refacerii acestui edificiu, ce a suferit de-a lungul deceniilor intervenţiile, uneori neprofesioniste ale oamenilor, dar şi degradării datorate vitregiilor naturii (Petre Otu, "Cercul Militar Naţional. Istoria unui Palat", Editura Tritonic, Bucureşti, 2004).
În anul 2011, Petre Otu a elaborat o nouă lucrare care încearcă să dea o viziune integratoare despre o instituţie care are, practic, vârsta Independenţei ţării. Petre Otu: "Şi totuşi, aceasta este şi nu este o noua ediţie a cărţii din 2003. În primul rând, aria este mai largă prin cuprinderea multor aspecte ale evoluţiei instituţiei, din momentul constituirii şi până la începutul acestui veac, când se sărbătoresc 135 de ani de existenţă. În al doilea rand, în chip firesc, am preluat mare parte din informaţiile despre Palat, pe care le-am nuanţat sau le-am adus la zi.”
Palatul Cercului Militar Național adăpostește în prezent trei structuri: Cercul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Restaurantul Cercului Militar Naţional.
Cele peste 26 de săli și saloane ale palatului, dispuse la subsol, parter şi pe cele patru etaje, sunt ambientate cu tablouri aparţinând celor mai renumiţi pictori români contemporani, precum şi cu lucrări de artă, incluse în patrimoniul cultural românesc.

Se remarcă feroneria artistică, folosirea fierului forjat la mai toate ancadramentele de uşi şi ferestre, coloane şi ornamentaţii din marmură şi stucatură, candelabre de cristal şi bronz aurit. Laurii şi scutul sunt elemente dominante decorative care se regăsesc în tot palatul, amintind de specificul militar al clădirii. Nu în ultimul rând, terasa, care este alipită de clădire, prezentând pante spre Calea Victoriei, separate între ele prin trepte monumentale şi balustrade decorative.

La 4 februarie 2011,cu ocazia sărbătoririi a 88 de ani de la inaugurarea Palatului, a fost dezvelită o placă de marmură - act comemorativ, prin care se evocă existenţa bisericii şi mânăstirii Sărindar pe locul în care s-a construit Palatul.


De asemenea, la 15 decembrie 2011, cu ocazia sărbătoririi a 135 de ani ai existenței Cercului Militar Național, a fost amplasată placa de marmură, la intrarea în Palat, din strada Constantin Mille, pe care stă scris următoarele: „Palatul Cercului Militar Național, monument istoric, este construit din iniţiativa şi prin contribuţia financiară a ofiţerilor din garnizoana Bucureşti.”
Cercul Militar Național a fost şi este un loc unde, prin activităţile organizate şi/sau găzduite, prin deciziile ce s-au adoptat de-a lungul timpului, prin personalităţile care i-au trecut pragul, s-a scris parte din istoria României. El a devenit astfel, un reper cunoscut şi respectat în ţară şi peste hotare, un simbol pentru Armata Română. În acelaşi timp, Palatul, prin eleganţa sa arhitecturală, prin armonia formelor şi prin somptuozitatea interioarelor figurează în mai toate ghidurile şi atlasele Bucureştiului, fiind obiect de studiu pentru specialişti şi motiv de încântare pentru toţi cei care ajung în Piaţa Tricolorului, turişti români şi străini, sau simpli trecători.